Comunitate

Opinii despre Dracula. Între oportunitate și blestem

Nu am nici cea mai mică idee! Nu ar fi primul paradox de sorginte românească, desigur. Îmi aduc aminte, apropo de cum reacționăm noi când – TOTUȘI! – ne bagă cineva în seamă ca nație, de cum a reacționat Ministerul de Externe când cei de la Top Gear (cu o audiență medie de 750 de milioane) au zis că Transfăgărășanul este cel mai tare drum din lume: s-au plâns că cei de la Top Gear au băgat în film câteva imagini cu niște rromi din zonă. Că doar ăia era problema, desigur. Poate că ai nostri s-au simțit lezați că suntem asociați cu vampiri (deși, cam 88,45% din țările lumii nu ar fi avut nici o problemă cu asta atâta vreme cât le ajută la promovare). Sau poate că, pur și simplu nu au știut multă vreme cum să procedeze (suntem celebri la asta, exemplu: Delta Dunării. O avem, dar nu prea știm ce să facem cu ea și tot așa de vreo 100 de ani…).

Cred că romanul publicat la sfârșitul secolului XIX la Londra nu a avut priză în România pentru că editurile vremii nu au considerat investiția profitabilă, iar intelectualii interesați au citit probabil romanul în original sau într-una din traducerile pe care le menționați. Mai bănuiesc că, după Marea Unire, elitele politică și culturală nu au dorit să contribuie în vreun fel la asocierea istoriei Transilvaniei cu mitul unui conte-vampir bistrițean inventat de un scriitor irlandez. Nici pe ideologii, istoricii comuniști nu-i suspectez că fi avut curajul să propună introducerea „Dracula” în vreun plan editorial (cincinal).

Nu cred că ne-am „ferit” să traducem romanul în română, nu știu suficiente detalii de culise ca să pot spune dacă, în mod real, s-au făcut eforturi în direcția asta. Cred că, pur și simplu, după ce s-a bifat prima traducere, ideea uneia noi s-a pierdut în noianul de întâmplări de după 1990, când lumea (literară și nu numai) a considerat că sunt multe alte lucruri de făcut și, eventual, mulți alți morți de dezgropat, poate chiar mai rentabili ”in the process” decât Dracula.

Nu am știut faptul că a fost tradus în limba română doar o singură dată; este o surpriza pentru mine. Cred că a funcționat o anume „rușine” și închidere față de personajele de genul acesta, plus un anume naționalism, care nu a lăsat să fie denaturat numele lui Vlad Țepeș.

E doar o senzație, dar cred că au fost două motive pentru care nu s-a tradus cartea: unul pentru că transformă în personaj necurat un domnitor pe care noi îl apreciam pentru curaj, onestitate și intransigență și, al doilea, frica de Dumnezeu. 🙂

Cred că fiecare perioadă istorică, de la prima publicare a romanului și până astăzi, a avut propriile ei motive pentru care s-a ferit să dea acces romanului în limba română. Nu cred că a fost unul singur. Meritul romanului este că propune un subiect incitant, pornind de la frânturi de adevăruri istorice, totul plasat în mijlocul unui teritoriu disputat, care a însemnat cu durere multe generații de români. Amestecul acesta nu avea cum să ne lase indiferenți, în orice perioadă am fi trăit. Atunci când un străin vorbește despre Transilvania cred că ni se activează pe loc hipotalamusul. Subconștientul nostru o percepe ca pe o amenințare și, în funcție de om, răspunsul „luptă sau fugi” ocolește conștientul și dictează reacția. Dacă alegem să luptăm, atunci devenim vehemenți și combatem un personaj fictiv. Fictiv! Dacă alegem să fugim, atunci nu traducem romanul.

Am impresia că Dracula este un fel de turnesol pentru ceea ce am putea numi bipolaritatea de brand național românească. Adică, dacă aude românul nostru că un străin zice de România în context de Dracula, se mândrește că este urmaș al vampirului (sau ceva). Dar apoi, la bere cu tovarășii, tot el, românul nostru, face praf străinul, că e prost și că nu își dă seama că asta-i o legendă și alea, alea. Deci, pe scurt, ni-l asumăm pe Dracula, dar pe principiul dușului îmbrăcați: ne udam cu mândria de a fi români, dar nu prea ne spălăm…

Deși este un simbol asociat țării noastre, cultura pop derivată din mitul contelui Dracula nu este un brand românesc. Cunosc oameni care consideră că Dracula este un blestem pentru noi, temându-se că personajul imaginat de Bram Stoker ne-ar umple țara de ridicol și kitch. Nu împărtășesc această viziune sumbră. Dimpotrivă, cred că ar fi util să profităm de faima personajului, transformând mitul într-un produs turistic de-al nostru: ce am avea de pierdut dacă, mulțumită filmului animat Hotel Transilvania, de exemplu, Castelul Bran și împrejurimile sale ar atrage și mai mulți vizitatori străini? Ce dacă Vlad n-a călcat prin edificiul ridicat inițial de cavalerii teutoni și devenit ulterior proprietatea Reginei Maria? Nici în Sighișoara natală nu a zăbovit prea mult principele; chiar dacă minunatul oraș medieval nu pare să aibă nevoie de reclamă, sunt încredințat că un parc de distracții „Draculand” construit în apropiere ar deveni o mare atracție pentru turiștii de aiurea, deci o  întreprindere lucrativă benefică întreprinzătorilor din județul Mureș și, de altfel celor din imediata vecinătate; Alba, Bistrița, Brașov, Cluj, Covasna, Harghita, Sibiu, ba chiar și Suceava și Neamț, care mizează mult pe turism. Prin urmare, susțin valorificarea brand-ului Dracula prin administrarea înțeleaptă a acestui simbol devenit – ne place, nu ne place – parte a identității noastre culturale. Aș încredința așadar gestionarea brand-ului Dracula experților în domeniile comunicare și turism – nu istoricilor.

Nu știu dacă Dracula contribuie la definirea identității de țară – noțiunea e prea vastă, iar personajul prea „de nișa” ca să pot să mă hazardez cu afirmații ferme în direcția asta. Consider că e un personaj care îngăduie o lectură pe multiple straturi, ceea ce din start înseamnă mai multe șanse și pentru el, și pentru cititor. De la vampirul de o cruzime primară, onest însetat de sânge și, deci, numai bun de așezat în panoplia Halloween-ului, până la sufletul neliniștit, ahtiat după un „je ne sais quoi” pe care îl simbolizăm prin sânge ”for lack of a better word”, fiindcă e visceral, deci indică o nevoie profundă, mistuitoare. Între cele două extreme cu siguranță se pot intercala mai multe nuanțe de gri printre care să ne plimbăm în voie. Oricare ar fi răspunsul bifat, cred că Dracula nu e câtuși de puțin un blestem pentru români, ci dimpotrivă, o șansă la mai multă vizibilitate și un minunat început de discuții generoase, cu condiția să nu ne limităm la evidente înguste. Deși până și astea pot veni cu niște beneficii, mai ales pentru cei din școala de gândire ”bad publicity is still publicity” (pe scurt), retezând polologhia de mai sus. Dracula e cu siguranță relevant pentru români și l-aș îmbrățișa (poate că nu neaparat în persoană, cât în poveste).

Cred că, vrând-nevrând, personajul este relevant pentru România, este un brand oficialo-neoficial; eu personal sunt obișnuită să aud din partea străinilor asocierea imediată cu Dracula, peiorativ sau nu. Turistic, este clar o oportunitate, altfel, îl vedem și ca un blestem, prin prisma obișnuinței de a fi asociați cu „personaje” negative.

Dracula a devenit relevant pentru români în lipsă de altceva la fel de bine conturat și promovat. La început, țin minte că toți îl respingeam, așa cum respingeam Halloween-ul. Era, mai degrabă, un atac la identitatea națională decât un element din cadrul ei, pentru că e un personaj fictiv născut în imaginația unui non-roman. Ca om de comunicare, eu aș vedea Dracula ca pe o oportunitate. Am vazut cum se construiește un element puternic inspirat din realitate; hai să încercăm măcar să facem același lucru cu chestii mai puțin fictive și mai mult ancorate în ADN-ul nostru! Însă, românilor le lipsește încrederea în ei ca nație, încrederea că ia lor poate deveni un simbol internațional – Mulțumim, regina Maria! Mulțumim, Matisse! – sau că ilicele tradiționale au un loc în garderobele moderne – Mulțumim, Dior! – sau că turismul la sat poate fi interesant pentru străini – Mulțumim, prințul Charles! – Ca să răspund la o întrebare, cred că e o bună oportunitate de reacție în direcția descoperirii unor elemente identitare pe care să le promovăm așa cum e mai corect față de istoria noastră.

Faptele vorbesc de la sine: personajul literar Dracula, bazat pe personajul istoric Vlad Țepeș, este relevant pentru români. Atâta vreme cât 8 din 10 străini știu să-l localizeze pe Contele Dracula într-un castel din Transilvania, ar fi o ipocrizie să spunem că nu este relevant. Poate refuzul de a accepta acest fapt vine dintr-o confuzie de termeni. A fi relevant nu este totuna cu a fi caracteristic, iar un personaj literar nu este același lucru cu un personaj istoric real. Românii îl iubesc pe Vlad Țepeș și impulsul de a-i face dreptate și a-i apăra memoria este puternic. Nimic nu ne împiedică însă să acceptăm personajul literar cunoscut de o lume întreagă și să strecurăm întotdeauna, ori de câte ori avem ocazia sau vine vorba, și adevărul istoric despre domnitorul nostru. Câți cunosc însă adevărul istoric despre Vlad Țepeș?

Nu cred că Dracula este relevant pentru români, pentru că este un personaj literar, eroul unei ficțiuni scrise de un scriitor britanic, în mod abuziv identificat cu o figură istorică din Evul Mediu românesc. Cred că Dracula ar putea deveni relevant pentru români dacă figura sa va fi „exploatată” în mod inteligent, evitându-se locurile comune, stereotipurile și reprezentările kitsch care mi se pare că abundă în prezent. Cum? Poate inițiind trasee turistice tematice în Transilvania, deschizând hanuri cu un anumit specific medieval / gotic etc. Întrebarea mi se pare că aduce în discuție mai curând chestiunea definirii identității de țară care, din câte mi se pare, este una extrem de… deschisă, ca să nu spun foarte puțin abordată. De aceea, cred că prioritară ar fi definirea acestei identități, atâta câtă mai este, într-o lume globalizată.

Sigur că Dracula e un personaj ficțional, n-are nici o relevanță pentru români, adică pentru istoria și cultura României. Dacă o fi existând o legătură vagă între personajul romanului lui Bram Stoker și voievodul Vlad Dracul, ea nu e una semnificativă și nici ilustrativă pentru noi (nici măcar pentru Transilvania – căci până și Transylvania lui Stoker e tot un teritoriu imaginar, modelat ca fundal pentru povestea contelui vampir). Altfel, cred că existența unui personaj imaginat, dar cunoscut pe întreaga planetă, devenit cvasi-legendar, parte a culturii populare universale, e o șansă imensă pentru România. O șansă de care nu prea știm să profităm. Nici nu știm să o abordăm. Sînt stupide, de exemplu, încercările de a înnobila figura lui Vlad Țepeș sau de a o promova ideologic, ca parte a istoriei noastre eroice, agățînd-o de Dracula. Eventual, îl putem agăța cumva pe Țepeș Vodă de vampirul absolut, ca să-i dăm un lustru istoric lui Dracula. Adică să folosim materialul clientului. Dracula e Dracula, pe contele lui Stoker îl caută pasionații în Transilvania și pe el ar trebui să-l găsească. Fiindcă pînă la urmă e vorba de un joc, asta ar trebui să înțelegem mai înainte de orice. Cei care vin să-l caute pe Dracula în Transilvania vor să se joace de-a căutarea vampirului – știu și ei foarte bine (cu excepțiile trăsnite de rigoare) că e vorba de un mit literar, nu de o realitate istorică. Oamenii se duc în Danemarca să vadă castelul lui Hamlet, adică Hamletul lui Shakespeare, care altul? Se duc să vadă balconul Julietei lui Shakespeare în Verona, deși știu și ei (sigur că știu) că Julieta n-a existat niciodată. Sau de fapt a existat exact la fel ca Hamlet sau ca Dracula – ceea ce e, poate, mai mult decît suficient. Astfel de obiective turistice sunt ilustrarea nevoii oamenilor de povești exemplare și de minciuni frumoase, sînt un omagiu pe care îl aducem imaginației artistice. Așadar, de ce ne-am rușina să intrăm în acest mare joc naiv și profitabil în nenumărate feluri?

Campania este derulată cu sprijinul sociologului Bogdan Voicu, cercetător ştiinţific gradul I la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române și profesor asociat la Catedra de Sociologie a Universității Lucian Blaga din Sibiu.