Am fost întrebaţi, mai în glumă, mai în serios, și nu de puține ori, de ce nu se profită în România postdecembristă (înțelegând aici în primul rând țara, dar și mediul privat românesc) de brandul Dracula. Ar fi necesare, ni se spune, eforturi și cheltuieli de promovare substanțial reduse odată ce numele este deja globalizat; o simplă tastare a cuvântului „Dracula” într-un celebru motor de căutare – și am făcut experimentul doar folosind caractere latine – aduce pe ecran 72,9 milioane de rezultate. Dacă numai 3,5% dintre acestea ar fi suficient de convingătoare, numărul potențial al turiștilor străini atrași ar fi mai mare decât numărul celor care au intrat în România în 2018, conform datelor statistice oficiale.
Geografie
Dacă nu dorim sau nu ne place ori nu ar fi deloc înțelept – nu știm, poate că e mai bine așa – să fim asociați cu străbuni medievali autoritari și sângeroși sau cu un „popor plin de superstiții, de smerenie copilărească, de melancolie și de ironie în același timp”[1], am avea posibilitatea să îi atragem pe cei interesați (și s-a dovedit timp de 122 de ani că nu sunt puțini la număr!), să îi ademenim cu „magnetul” Dracula (am folosit ghilimele pentru a nu se confunda cu kitsch-ul cu proprietăți magnetice folosit pentru garnisirea frigiderului), apoi să le demonstrăm la fața locului că nu suntem nici sângeroși și nici superstițioși, copilăros de smeriți, melancolici sau miștocari.
Comunitate
[1] Fragment dintr-o scrisoare, din toamna anului 1877, a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva) către Regele Carol I care se afla în Bulgaria, alături de Armata română